Parcurs

Am reuşit să mă exprim plastic târziu. Dar tot e bine ca am reuşit să-mi impun să trec peste ceea ce numeam pâna aici “tabu”

 

            Copil, mi s-a spus că nu sunt făcută pentru artă. Aveam 7 ani, iar paharul canelat pe care tata mă rugase să-l desenez nu era întocmai un exerciţiu uşor! M-am şimţit “eliberată” auzind verdictul patern pronunţat după sfertul de oră de tensiuni şi plictiseală prin care trecusem.

 

         Eram familiarizată cu culorile, formele şi materia, pe care le vedeam acasă şi în atelierul părinţilor. Făceau parte din universul meu. Înţeleageam greu însă de ce o pată mare, bleu, reprezenta un lac, dar în masura în care mi se explica ca aşa pot fi vazute apa şi malul unui lac, acceptam ideea, ba chiar o găseam amuzantă. Şi adulţii se jucau în felul lor! Dar de ce tema n-ar fi fost alta? Îmi imaginam “o cheie care s-a pierdut”. O cheie mică-mică, într-un câmp de grâu, verde, enorm...

 

         Când pentru prima oară am păşit în Luvru - aveam 11 ani - am ramas uluită de piesele din colecţia egipteană. Nu-mi puteam desprinde privirea de la statuile expuse pe care le găseam divine. Mă tot întrebam de ce în zilele noastre nu se mai sculptează zei aşa frumoşi. Tot pe-atunci, descopeream lucrările lui Henry Moore şi ale lui Brâncuşi, care mă emoţionau profund. Percepeam candoarea unei mame cu copilul în braţe, frumuseţea cocoşului ce se înalţă cântând, forma peştelui mişcându-se în apă. Aş vi vrut să-mi însuşesc tot, tot universul pe care-l descopeream şi în care găseam atâta armonie şi magie. Eram Alice în ţara minunilor!

 

         Urma să descoper în cărţi alte capodopere şi alte genii. Eram fascinată, dar tristă, gândind că niciodată n-o să pot rivaliza cu unul dintre ei. Picasso începuse desenul la 5 ani, Mozart dăduse primul lui concert la 4, iar eu, adolescentă, nu ştiam nici să desenez, nici să cânt la vreun instrument. Renunţasem la balet, curs la care mă înscirsesem singură şi pe care-l urmasem timp de 5 ani cu pasiune. Teatrul şi actoria cu care cochetasem copil erau abandonate de mult, după ce Gina Patrichi îmi spusese că nu am dicţie. Mă simţeam pierdută, neştiind în ce direcţie să mă-ndrept.

 

         La 15 ani, decoperind muzeele new-yorkeze am ramas şi mai impresionată, cu atât mai mult cu cât, vizitând singură, nu-mi puteam împartaşi trăirile cu nimeni. Înmagazinam imagini şi emoţii. Ma întrebam ce ghidează alcătuirea unei colecţii, ce motivează mai întâi şi mai întai achiziţionarea unei opere. Numele? Notorietatea? Tema? Provenienţa? Emoţia resimţită în faţa lucrării? Am petrecut ore-n şir la MOMA contemplând “Guernica”... şi mai bine de două săptamâni la Metropolitan, încercând să pătrund misterele colecţiilor, şi încercând să-mi explic cum văzuse ziua un muzeu făcut numai din donaţii.

 

         Cunosţintele acumulate de-a lungul anilor, toate întrebările legate de procedeul creativ reveneau în mine cu forţă, dar şi cu o oarecare teamă. În familie existau deja doi artişti, iar prezenţa tatălui, impunătoare, mă inhiba. Îmi interziceam singură să calc pragul creaţiei, cu atât mai mult cu cât spiritul lui competitiv îmi ordona parcă o retragere forţată. La 17 ani, dupa concursul ratat la o reputata şcolă de cinematografie, am resimţit tribulaţiile metecului din Tratatul de descompunere a lui Cioran.

 

         Urma să-mi gasesc drumul mai târziu, studiind Istoria artei la Sorbona. Referitor la arta clasică, abordările şi metodologiile, iconografia, iconologia, analiza critică şi celelalte materii predate mi-au stârnit curiozitatea şi interesul. Un declic puternic s-a făcut însa la cursurile de artă contemporană. “Din partea spectatorului, arta trebuie să suscite întrebări”, mi-a destăinuit Marc Le Bot, profesorul meu de diplomă. “Dacă piesa pe care o vedem nu crează o emoţie, nu face loc unei interogaţii interioare... sau nu ştim să privim, sau nu este vorba de artă”. Demersul creativ pe care-l nu-l considerasem până atunci decât ca o evidenţă – ideea  exprimată cu măestrie şi talent de către artist - se înfăţişa dintr-o dată sub un unghi nou, complex, laborios, tainic, misterios.

 

         În aceiaşi perioadă, multiplicând vizitele expoziţiilor şi muzeelor i-am descoperit pe Diego Giacometti şi pe Claude Lalanne. Operele lor reflectau o poezie de o originalitate care şi-ar găşi locul între creaţia artistică pură şi artele decorative. La ambii artişti, elementele vegetale sau animale, materializate în metal sau gips - sunt deturnate de sensul lor iniţial, obiectul definitiv fiind amuzant, ba chiar ludic şi insolit, deşi de o incredibilă funcţionalitate. Mi-am spus atunci că dacă aş putea alege un loc pe scara largă a artelor, ar fi exact la această răscruce. Dar verdictul vechi al tatălui continua să răsune în urechile mele, îndepărtând de mine ideea de mă lansa, şi asta în ciuda dorinţei de a “face”, de a fabrica cu mâinile proprii. Consideram apoi că depăşisem vârsta uceniciei.

 

         Cariera profesională mi-am făcut-o aşadar... nu în istoria artei, unde posibilităţile erau mai mult decât restrânse, ci în comunicaţie, domeniu care mi-a asigurat o existenţă ani de zile, şi în care, fără modestie, pot spune că am excelat. Dacă nu m-aş fi plictisit de birocraţia şi penibila ierarhie a instituţiilor în care am lucrat, cu siguranţă aş fi continuat până în ziua de azi.

 

         Abandonând comunicaţia, am început prin anii 90’ să realizez obiecte inspirate din “clasicii” pe care-i admiram. La scurtă vreme după o retrospectivă Yves Klein la Beaubourg, începeam un panou decorativ gândidun-mă la Monolog fără titlu din 1962. Când l-a descoperit, comentariul elogios, dar un pic ironic al tatălui a fost: “N-aş fi crezut că ai atâta şimţ estetic!” Mai în glumă, mai în serios, înţelegeam că păşesc pe un teren “rezervat”. Ca şi cum încălcasem o limită de convenienţe! Am continuat să fac, însa ascunzând tot privirilor profanatoare externe.

 

         La începutul anilor 2000, l-am rugat pe tata să-mi facă o masă din bronz de inspiraţie Diego Giacometti. Mai mult ca sigur că ideea l-a cucerit, faptul că nu-i aparţinea însă, mai puţin... Dupa câţiva ani, am descoperit din întâmplare obiecte din bronz semnate de el, de care nu-mi pomenise nimic! Păstrase cartea operei lui Diego pe care i-o împrumutasem, şi de fiecare dată când vroiam s-o recuperez, mă ruga să i-o mai las... Masa nu a văzut lumina zilei, tata plecând dintre noi înainte de a o face, lăsând atelierul ca o paranteză deschisă, ca o invitaţie ce-mi era adresată...

 

         După dispariţia lui, lansându-mi parcă o sfidare, am început proiectul mesei descoperind treptat cât de grea şi complicată este materializarea lui. Sezizam pentru prima dată diferenţa dintre planul imaginat şi rezultatul obţinut. Idealul vizat iniţial devenise un rezultat decepţionant, în măsura în care nu ţinusem cont de imperative tehnice. Simplitatea formelor la care aspirasem devenise încăcartă, greoaie. Liniile pure şi minimaliste pe care le plănuisem erau chinuite, anevoioase, forţate. Nu aveam în faţa ochilor obiectuljaponizant visat, ci o masă stranie, de natură aproape barocă. Arta ca o crimă perfectă se elaborează în timp. Şi nu mai aveam de ales : ca să-mi ating scopul, era musai să continui.

 

 

         În ceea ce compun, regăsesc mecanismele complicate, etapele repetate şi repetitive ale “monotoniei pasiunilor”. Elementele vegetale pe care le utilizez constituie punctul de pornire. Neputând imita natura în perfecţiunea ei, mă străduiesc să mi-o aproprii, traducându-i expresiile în propriul meu vocabular plastic.

 

         Obţin astfel o serie de obiecte insolite, investite de funcţii practice : o pereche de tacâmuri de salată cu frunze de ginko biloba, un ceainic dintr-un anghinar, un vas de flori dintr-o samânţă de cocos, un altul imitând un anason gigant, o tavă dintr-o frunză de nufăr, un pandativ cu un fluture, o brăţară din frunze de eucalipt, o broşă din vâsc, un stor cu fluturi, etc. Mi-aş dori ca piesele mele să poată şopti un pic din farmecul, magia şi poezia care mă inspiră.

 

        

                                                                                             Ilinca Nicodim

                            Paris, noiembrie 2009